Scumpii mei prieteni s-au gândit ca cel mai potrivit cadou pentru ziua mea ar fi doi hamsteri. Zis și facut. (asta e un fel de răzbunare din partea unuia dintre ei, asta petntru ca i=am luat un pește de ziua lui.. un peste într-un bol, of course)
       02.03.2014, ora 00:00… După ce m-au chinuit toată ziua cu replici de genul: „să ai grijă să nu te muște, să îți iei manuși, e reptilă, face ouă” and so on… am primit un telefon cum că ar trebui să ies la poartă. Evident că am ieșit, ca doar ma rodea de dimineață, ce cadou am să primesc. Și iată-i! Două ghemotoace, numai ochi și blană, zgribulite într-o cușcă. 
       ”Meet Bordea si Nicoliță!” au spus ei. ( Bordea pentru ca e leneș, iar Nicoliță pentru ca aleargă mult, prost și fără rost <probabil, eu țin cu Dinamo:)>).
       În seara aceea nu prea am avut timp de ei, însă am putut observa că prietenii mei aveau dreptate: dincolo de faptul că ”pedalau” pe roata în sensuri diferite… unul dintre ei era super activ și se rotea aproape toată ziua, în timp ce Bordea abia dacă reusea să dea din lăbuțe de două ori. Funny thing…
      Zgomotoși as hell ( cred ca tocmai mi-au scăzut șansele de a îi dona) am început să le scot rotița din cușca cât stau cu ei în cameră. Mai e un secret (sau mai mult de două) care mi-ar putea ruina orice șansa de a ”scăpa” de ei, dar nu-s așa de bleagă să le spun. În rest, ei sunt niște simpatici: sunt foarte receptivi la încurajări, sunt activi cât e ziua de lungă ( și noaptea), sunt atenți când le vorbești, nu  împrăștie așternutul, vin la gratii dacă îî chemi, eventual își rod și unghiile dacă insiști. 
      All things considered, sunt animale de ”companie” perfecte!
    

      În dimineața asta m-am gândit că ar fi cazul să le fac curățenie, din nou (bineînțeles). Mă apropii de cușcă, nici Bordea și nici Nicoliță nu erai ieșiti. Damn, imi zic, nici nu au trecut 5 zile și deja i-am omorât. În căpșorul meu rotițele au pornit și căutau argumente prin care să mi demonstrez că am fost o mamă de hamsteri bună și că nu am nicio vină. În același timp vorbeam cu mama la telefon și tocmai ma intreba dacă mai rezistă. Pe cand mă pregateam să dau un răspuns negativ, una dintre rozătoare iese din căsută… mi-a luat o piatră  de pe inimă. ”Pare leșinată, dar  macar mișcă”. 
     În timpul unei pauze din convorbirea noastră aud ”scâncete”. OH, shooot, cred ca celalalt hamster moare. Era ghemuit, se auzeau zgomote ciudate, abia respira, iar căsuța era plină de așternut! ”Nu cred că ai are mult”, dar totuși măcar să le fac curat, atât le datorez pentru 5 zile de amuzament ( și nervi).
     And there it goes! cand să-l scot și pe Bordea din căsută… descopăr că Bordea nu era prenumele ci, în cel mai rău caz, numele… Pe măsură ce ”Bordea” traversa cușca, de el se desprindeau niște hidoșenii roz, transparente, care scănceau și dpdeau din labuțe haotic… ”Mama, trebuie să inchid…Bordea face pui!!!!”. N-are rost să spun ca erau împrăștiati prin toată cușca și că Bordea e intr-o oarecare măsură o mamă denaturată iar Nicoliță un tată biologic (sau nu) iresponsabil. Așa am găsit și explicția pentru faptul ca Bordea era lenes… 

     Aseară erau 2 acum sunt cel putin 6, n-am apucat să fac recensămantul…. Dar măcar am scăpat de făcut curățenie în cuscă 3 saptămani:))).

P.S. Aș pune și poze… dar sunt hidoși;)

2012 ce a fost si ce a lipsit

Posted: Decembrie 31, 2012 in Uncategorized

A sosit ziua aia din an in care mai toata lumea face o trecere in revista evenimentelor ce s-au petrecut in anul ce tocmai se incheie. Ba mai mult, o parte din ei chiar se incumeta sa il catalogheze ca fiind unul bun sau rau.
Cum a fost? Conteaza mai putin… Important e ca a fost. Si mai ales cine a fost.
Asadar dincolo de alor mei…care vor nu vor trebuie sa fie acolo. trebuie sa le multumesc celor doi omuleti speciali din viata mea Adi si Cosmin, pentru ca sunt acolo… si mai ales ca ma suporta, ma trag de urechi sau ma asculta.
Pe lista trebuie sa mai trec doi oameni care stiu sa dea sfaturi cand ai nevoie de ele.
Ah, si tie… ca ai grija de un copil razgaiat si incapatanat, orice ar fi…

La multi ani… sa aveti un 2013 asa cum il meritati!

“Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va fi mai importantă ca relaţiile interumane. În lume va exista o generaţie de idioţi.“ (Albert Einstein)

Cu siguranță ai şi tu milioane de chestiuţe pline de cipuri, procesoare şi microprocesoare prin casă, pe unele de foloseşti des, de altele doar te împiedici. Însă până una alta: Let s stick to your PC and to your phone.

E-mail, Facebook, HI5, YMessenger, Skype, Aol, Sentimente, WordPress, blogspot, Facebook chat, MSN, emoticoane, smileys Google+, O2, Orange, Vodafone și muuuulte alte rețele/soft-uri sau alte minunăţii. Da, sunt grozave, înghit distanțe  micșorează timpul și îți aduc economii considerabile. Degetele ți se mișca pe tastatură de parcă ar face-o pe jar încins, totul merge perfect. Însă până unde? 

Primești zeci de mesaje, le citești  și n minte se aude vocea ta. Cum și ce înțelegi din toate caracterele alea, ține doar de tine. O dată trecut de display, puterea mesajului e doar în mintea ta.  Perspectiva din care privești lucrurile îl exclud întru totul pe emitent. Comunicarea și dialogul se transformă într-un clasic monolog.

Get a life PEOPLEEEE… go out – socialize… lasă chat-ul…  ieși afar’ studiază fețe, atitudini, oameni, asculta’le vocea si renunță la pixeli.

–-en train d’écrire….or not.

The Undefined

Posted: Septembrie 3, 2012 in Uncategorized

         Stă în esenţa lucrurilor ca acestea să fie într-o permanentă schimbare, starea de astăzi nu este identică cu cea de ieri și e complet diferită de cea de mâine, chiar dacă, la nivel macroscopic este foarte greu de sesizat. Şi pentru că oamenii nu sunt altceva decât lucruri ghiftuite cu sperante și scopuri imprecise, același lucru se întâmplă şi cu noi.

 

          Ţi se întâmpla însă, ca după o vreme, să nu te mai recunoști, să îți amintești cu greu de tine, acel ce erai odată. Începi să cauți în adâncul ființei tale măcar o fărâmă din cel ce era captiv în interiorul trupului acesta: tânărul ce nu simțea frigul, care număra stele sub clar de luna, ușor narcisist, cel care nu se temea niciodată să arate lumii, cine e ce vrea şi ce poate, cel care o lua de fiecare dată de la capăt, indiferent de câte ori trebuia să o facă, la fel de încrezător şi cu forţe proaspete.

Acum însă ai devenit un perfecționist și ești cel mai mare critic al tău, perfecțiunea e tot ce ai nevoie pentru a-ţi desăvârși existenta. Ești mult prea aspru cu tine. Descoperi cât de mult te-ai schimbat. Unii oameni pot aprecia dacă s-au schimbat în bine sau în rău, tu incă nu ai habar ce anume s-a întâmplat cu cel de odinioara.
Te feresti de oameni şi de privirile acestora, te ascunzi în spatele unor ziduri pe care le-ai ridicat involuntar poate. Abia acum descoperi cât de utile sunt. Sau poate nu. Sufletul tău nu e o marfa pe care să o pui pe tarabă iar ceilalţi se pot servi in voie. Chestiuţa asta care se zbate atât de tare în noi şi care ne dă atâta bătaie de cap, nu se vinde la kilogram, nici măcar la bucată, e totul sau nimic.

Ţi-ai pus la păstrat trecutul ca pe o sticlă veche de parfum într-un colţ de circumvoluţiune. Cu fiecare experienţă o mai şlefuieşti câte putin. Pereţii tind să devină din ce în ce mai subțiri şi rişti ca ce a mai rămas din ea, câţiva vapori cu iz de amintire să îţi inunde creierul. Ai păstrat-o pentru frumuseţe, însă doar conţinutul este cel care determină calitatea.

Te-ai schimbat, e evident.. îţi e atât de frică să te uiţi în oglindă, ca nu cumva dincolo de sticla prăfuită să  nu se ascundă o fiinţă preschimbată în rău. Netezind colţurile fotografiilor ce îţi zgârie parcă ce a mai rămas din suflet, te afunzi în căutarea a ceea ce erai odinioară

Nimic nu mai e la fel. Cineva pare să te fi anestezitat şi să-ţi fi injectat o supradoză de superficialitate amestecată cu furie, nepăsare, nerăbdare, frustrare  iar tu nu ai făcut decât să asişti neputincios, precum o păpuşă de plastic.

Poate că nu eşti  nimeni altul decat cel pe care il meriti. Degeaba răscoleşti, procesul e ireversibil.

         Şi atunci îţi rămân doar trei cuvinte de spus : „ecce qui sum!”

on progress

Ce vom face…

Posted: Iulie 3, 2012 in Uncategorized

Când nu vom (mai) fi tineri?

Who cares.

Vom fi tot împreună și tot fericiți. Ne vom trezi „de dimineață” după o insomnie groaznică. Vom inspira adânc, sincron, ‘cause afterall asta presupune o veșnicie împreună: să trăiești prin celălalt. Cu ochii mijiti, ne vom număra ridurile în căutarea unora noi. Nu ne va deranja, vom fi fericiți că putem face asta oglindindu-ne în ochii iubitului/iubitei de alt’dată și nicidecum în vreo bucată de sticlă ciobită…
Ne vom sprijini unul pe celalalt  doar – doar ‘om putea coborî din pat. Cel mai probabil nu ne vom aduce aminte pe unde ne-am lăsat papucii dar de asta suntem doi. Picioarele vor fi încetat să ne mai asculte de multe vreme. Ce bine însă că ești tu acolo să ma asculți. Nu prinzi decât sunete grave sau ascuțite, însă ne cunoaștem de suficientă vreme și destul de bine încât să îmi citești pe chip ce vreau să-ți spun. Același chip de acum 20 de ani, care cu fiece zi îți pare mai frumos…

Nu ne mai grăbim nicăieri, timpul pare să aibă răbdare cu noi. Şi tu ești ceva mai răbdător, nu te pierzi cu firea dacă îți spun sau te întreb același lucru de cateva ori. Ai atâtea chestii să-mi spui… Mi le-ai spus şi ieri ce-i drept dar sunt gata să le ascut şi astăzi, la fel de entuziasmată ca şi ieri. Poate mi le amintesc  sau poate-mi place pur şi simplu vocea ta blândă, uşor obosită şi tremurândă. Şi ce dacă nu ţi-ai amintit să iei pâine, important e că ții minte unde ne-am văzut prima dată căci pentru lucruri nesemnificative există Post-it-uri.

Vom merge agale prin același parc în care ne alergam până picam în brațele tale. Încă ne ținem de mână, exact ca atunci când, întinși pe iarbă, priveam cerul înstelat. Ne-am așeza şi acum însa pare mai comodă o bancă de data asta. Porumbeii ‘or să ne aștepte să îi hrănim, iar copilașii se voi uita cu ochii lor mari după punga cu firmituri. Le-o lăsăm şi mergem mai departe. Drumul spre casa e lung, însă presărat cu amintiri frumoase. Ești mândru, ca întotdeauna, pleci făr’de baston şi, deși sufletul ţi-e încă tânăr, corpul pare că ţi se împotrivește. Ţi-l dau pe al meu si mă prind de braţul tău, aşa mă simt mai în siguranţă…

Ajungem acasă, nu ne mai putem întrece pe scări, însă step-by-step (la propriu) ajungem în faţa uşii. Îţi cauţi cheia şi încerci să deschizi. E ceva mai greu. Mâinile îţi trermură dar într-un sfârşit reuseşti. Suntem ACASĂ. Am uitat iarăşi să luăm pâine. E ok ne avem unul pe celălalt…

Şi ăsta nu e capătul….
Ce zici? Eşti pregătit să fii bătrân? Promite-mi doar că vei hrăni porumbeii.